Prof. NICOLAE MATEŞ
Prof. SANDA ERCHEDI
COLEGIUL ”ION MINCU” DEVA

Motto:
„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaş cumpănită;
Mâinile mele, care te-au deschis.” (T. Arghezi)

„Cartea reflectă ca o oglindă lungul şir de secole al vieţii omenirii, istoria luptei sale pentru existenţă, pentru un viitor mai luminos, suferinţele, bucuriile, înfrângerile şi biruinţele sale toate. Iubiţi cartea, îngrijiţi-o şi citiţi cât mai mult. Cartea ne este prieten credincios, de nădejde.“ (G. F. Morozov)

          În afara cărţii nu poate fi concepută azi o cultură sistematică a individului şi, implicit, a societăţii. O carte o citeşti când vrei, cum vrei şi ori de câte ori vrei. Acest prieten tăcut îţi oferă ori de câte ori ai nevoie acelaşi răspuns fidel la fiecare întrebare şi-l repetă cu nesfârşită răbdare până ce l-ai înţeles. Cartea este atât de înţelegătoare încât atunci când n-ai înţeles-o nu se supără, nu jigneşte, te aşteaptă să revii. O regăseşti oricând la fel de credincioasă şi discretă.

          În acelaşi timp, putem spune că ea poate fi un învăţător care te conduce la bine, te face să te bucuri, să râzi şi să plângi. De aceea trebuie să comentăm puţin rolul ei ca mijloc de educare a omului.

          Cartea îndeplineşte numeroase funcţii. Între acestea, cea mai înaltă menire a cărţii e cea instructiv-educativă. Întregul proces de învăţământ, de la cel preşcolar la cel post-universitar, se bazează pe cartea-manual.Transmiterea sistematică şi cât mai completă a cunoştinţelor dobândite de omenire de-a lungul timpului prin stăruitoare eforturi nu se poate face decât prin intermediul şcolii, al cărţilor şcolare.

          Dar nu numai manualul are o funcţie instructivă. Drumul învăţării şi al citirii unei cărţi n-are sfârşit; toate cărţile bune pot să ne înveţe câte ceva pe planul ştiinţei, tehnicii, artelor, moralei, comportamentului, etc. Cine consideră că după ce a încheiat procesul de învăţământ în şcoală şi a obţinut o diplomă a încheiat totodată şi contactul cu cartea, acela a renunţat la ambiţia progresului.

          Efortul şi dorinţa spre lectură continuă sistematic, vizând o perspectivă, reprezintă condiţia oricărui succes personal.

Democratizarea vieţii sociale şi spirituale, procesul de reeuropenizare, în condiţii social-istorice şi cultural-spirituale noi, creează şi o serie de probleme ce ţin de integrarea socială prin dialogul multicultural al cetăţenilor. Una din soluţiile recunoscute ca eficiente pe plan mondial şi confirmate prin studii şi cercetări în ultimul timp şi pe plan naţional în integrarea socio-culturală a cetăţenilor este formarea şi dezvoltarea competenţelor de comunicare la elevi, acest tip de competenţe asigurînd concomitent şi o mai bună implicare a lor în procesul instructiv-educativ şi formarea unei personalităţi capabile să se integreze plenar în realităţile noii societăţi.

Problema dezvoltării competenţelor comunicative ale elevilor prin studierea operelor literare devine astfel una dintre cele prioritare, ştiindu-se că educaţia lingvistică a elevilor contemporani se realizează preponderent pe texte literare. Astfel Concepţia educaţiei lingvistice şi literare (Vl. Paslaru, 1985) pune accent pe dezvoltarea competenţelor comunicative ale elevilor, ei trebuind să poată realiza o comunicare liberă şi deplină în diverse situaţii şi acte comunicative, să recepteze/comenteze/analizeze facil textele literare.

Pornind de la ideea că limba rămâne a fi „întâiul mare poem al unui popor” (L. Blaga), depozitul istoriei şi eroismul poporului, al concepţiei despre viaţă, al credinţelor, legendelor şi miturilor, însuşirea limbii materne are o importanţă deosebită în formarea personalităţii omului, în general, şi, în special, a copilului, pentru că limba constituie principalul mijloc de comunicare.
La baza activităţii umane stă comunicarea verbală iar însuşirea şi dezvoltarea limbajului au loc în procesul comunicării. Elevul trebuie să posede un limbaj corect din punct de vedere fonetic, lexical şi gramatical.

Curriculum actual promovează sistemul comunicativ-funcţional, care presupune formarea integrată a capacităţilor de receptare/exprimare orală şi a celor de receptare a mesajului scris şi de exprimare scrisă. Calitatea procesului de comunicare eficientă va duce în final la formarea capacităţii de comunicare corespunzătoare pentru tinerii pe care îi formăm.
Însuşirea citirii este un act de cultură ce se bazează ca orice proces de cunoaştere pe atingerea progresivă, în etape, a obiectivului propus, sub supravegherea atentă, dirijată a cadrului didactic: dezvoltarea exprimării orale si scrise ca o condiţie esenţială pentru instruirea, educarea și formarea personalităţii elevilor.

Cartea este o comoară fără preţ, în care unii îşi adună cele mai frumoase gânduri, pentru ca alţii să le poată folosi în voie. „Cartea reflectă ca o oglindă lungul şir de secole al vieţii omenirii, istoria luptei sale pentru existenţă, pentru un viitor mai luminos, suferinţele, bucuriile, înfrângerile şi biruinţele sale toate. Cartea ne este prieten credincios de nădejde.“ (AUTORUL???)

Cartea este învăţătorul care te conduce la bine, te face să te bucuri, să râzi şi să plângi. Ea îţi oferă posibilitatea să te opreşti mai multă vreme asupra unui pasaj, să te întorci la altul pe lângă care ai trecut în grabă, dar la care simţi nevoia să revii, să meditezi îndelung în timpul lecturii şi după ce ai terminat-o, să reiei cartea oricând doreşti.

Adrian Marino stabileşte următoarele modalităţi de lectură: lectura-informaţie, lectura-distracţie, lectura-refugiu (formă de evaziune), lectura-plăcere, lectura-cultură, lectura-existenţă. Acestora li se pot adăuga, cu eventuale suprapuneri: lectura de întreţinere, de îmbunătăţire a profesiei, lectura ca recreere, divertisment, cale spre cunoaşterea culturală sau ştiinţifică, lectura-curiozitate, etc. Mircea Herivan descoperă şi caracterizează patru „tipuri“ de lectori:

Tipul A: Lectori care se pot identifica cu eroul principal, care se pot transpune total sau parţial în ficţiunea literară;

Tipul B este reprezentat de cititorul care proiectează în opera literară propriile stări de spirit şi pentru care eroul este o modalitate de cunoaştere a propriei naturi;

Tipul S (superior) este ilustrat de cititorul în a cărui proiecţie în opera literară într-un anumit erou intervine judecata de valoare pe plan estetic şi etic;

Tipul E (estetul) îi cuprinde pe cititorii care privesc dincolo de personaje şi acţiune, căutând elemente estetice.
Cercetătorii interesaţi de această problemă au descoperit faptul că cititorii-şcolari parcurg patru faze:
1. Prima fază este de iniţiere, când lectura începe pe la 9-10 ani şi este o activitate plăcută, având un caracter emoţional, iar comprehensiunea nu este preocuparea principală.
2. În a doua fază, cititorul (11-12 ani) are o capacitate sporită de înţelegere, îşi poate controla ritmul lecturii, poate răspunde unor întrebări privind conţinutul celor citite.
3. În a treia fază (13-14 ani), elevul începe să practice o lectură critică, textul fiind supus interogaţiilor.
4. În a patra fază (15-16 ani), lectura este făcută cu uşurinţă şi cu siguranţă, selectivă, desfăşurată cu viteze şi modalităţi variate.

Aceste faze nu se succed pentru toţi vorbitorii: unii rămân la prima fază, cei mai mulţi se stabilesc la a doua şi a treia, iar puţini, la ultima fază.

Elemente privind procesul de lectură

Munca intelectuală are în vedere toate formele de fixare a informaţiei, nu se rezumă doar la citit, la lectură. Lectura, însă, are un rol fundamental în cadrul tehnicilor de muncă intelectuală. Lectura a fost şi este pentru om principala modalitate de intrare în zona cunoaşterii.

S-a spus că tehnicile muncii intelectuale cu cartea şi prin carte au virtuţi superioare, fiind caracterizate de coerenţă, logică, modalităţi de sistematizare, de aprofundare şi dezbatere şi, de asemenea, s-a afirmat că acest instrument pe care îl reprezintă cartea, rămâne mijlocul principal al răspândirii, sistematizării, interpretării şi asimilării creatoare a cunoştinţelor din toate domeniile ştiinţei, tehnicii, artei, culturii.

Factorii educativi au un rol important atât în favorizarea apariţiei şi dezvoltării lecturii, cât şi în formarea la elevi/studenţi a unor atitudini de receptare corectă a informaţiilor, de sistematizare a lor, de organizare raţională, în timp şi spaţiu, a studiului cărţii.

Problema centrală a lecturii este cea a determinării sensului, omul încercând să capteze şi să descifreze prin lectură un mesaj. Receptarea mesajului duce la un proces de actualizare a vechilor cunoştinţe, dar şi la noi asocieri, şi, posibil, la descoperirea de noi adevăruri.

Barbara Swaby consideră că „domeniul lecturii constituie una dintre zonele cele mai uimitoare, complexe şi aparent copleşitoare din întreaga educaţie.“

Procesul lecturii eficiente presupune câţiva parametri:

• cel al cuprinderii (explorării) globale a textului;
• cel al chestionării, al întrebărilor şi al primelor evaluări şi decizii;
• citirea desfăşurată;
• recapitularea;
• cel al revenirii pentru a revedea lucrurile, o citire selectată, uneori şi integrală.

A aborda problema lecturii înseamnă a aborda o zonă vastă şi complexă care poate fi cercetată din mai multe perspective, cu diverse mijloace.

Lectura înseamnă în primul rând decodificare, iar reuşita actului de lectură depinde de echilibrul dintre lizibilitatea textului şi competenţa cititorului.

În lucrarea „Introducere în teoria lecturii”, Paul Cornea distinge între două accepţii majore ale conceptului de „lectură”. Astfel, mai întâi se poate vorbi de o accepţie restrânsă la comunicarea scriptică, şi apoi de una extinsă la orice tip de comunicare. În primul caz, prin lectură se înţelege „ansamblul activităţilor perceptive şi cognitive vizând identificarea şi comprehensiunea mesajelor transmise scriptic”, iar în al doilea caz este vorba de identificarea şi comprehensiunea mesajelor transmise cu ajutorul altor sisteme semnificante decât grafismul.

Există posibilitatea grupării practicilor curente de lectură în funcţie de două modalităţi de abordare a textului. Prima, numită de Escarpit hipolografică este stângace, dependentă, de slab randament şi constituie un stadiu al perioadei de ucenicie, iar a doua, hiperlogografică este avizată, autonomă, potenţial productivă şi se bazează pe recunoaşterea simultană a mai multor cuvinte. Dintre modurile de lectură hiperlogografice menţionăm: lectura liniară, lectura receptivă, lectura literară, lectura informativă globală, lectura exploratorie, lectura de cercetare, lectura rapidă.

Adevărata lectură este o lectură motivată. Robert Escarpit vorbea de două tipuri de comportament care corespund unui motiv raţional sau unuia existenţial. Considerarea cărţii exclusiv ca sursă de informaţii corespunde unui comportament obiectiv. Cititorul nu participă, ci utilizează. Comportamentul proiectiv are la bază lectura care oferă un cadru experienţei cititorului. În cadrul lecturii obiective se poate distinge între lectura de studiu sau lectura de învăţare, lectura complementară sau de informare şi lectura de consultare.

Lectura se adaptează scopului urmărit, naturii textului, dar şi circumstanţelor. În funcţie de nevoi şi împrejurări, diversele moduri de a citi (obiectiv ori proiectiv; eferent ori estetic; liniar, exploratoriu ori selectiv; senzual ori logic; nonşalant sau programat; identificatoriu sau critic; consumatorist ori asimilatoriu, etc.) sunt practicate izolat sau în combinaţie. Lectura depinde de posibilităţile, aptitudinile, tendinţele fiecărui individ, fiind un act extrem de complex.

Paul Cornea arată că lectura poate fi studiată din două perspective diferite: explicarea şi comprehensiunea, acest proces al lecturii implicând un complex de activităţi care articulează procese automatizate cu procese conştiente, iar dacă luăm drept criteriu fidelitatea faţă de structurile textului, practicile lectorale pot fi repartizate astfel: pe o poziţie superioară, a maximei adecvări, interpretarea (o lectură prin excelenţă avizată, tinzând spre maxima fidelitate a restituirii sensului), pe o poziţie de mijloc lectura standard (aceasta duce la o comprehensiune mai mult sau mai puţin satisfăcătoare a textului şi la o reprezentare mentală a lumii ficţionale de pregnanţă şi completitudine variabile), iar pe o poziţie inferioară lectura liberă (după bunul plac – o lectură la discreţie, arbitrară, degajată de constrângeri exterioare, decisă de subiect, potrivit idiosincraziilor lui).

Iată cum este caracterizată interpretarea: „o lectură controlată, raţionalizată, sistematică, întreprinsă de expert sau de critic, uneori şi de cititorul care le împrumută metoda; ea constituie un termen de referinţă, un fundal pe care se proiectează lectura standard, spre a-şi verifica intuiţiile ori spre a-şi măsura abaterile, un orizont (teoretic) al deplinei expansiuni şi eflorescenţe ale sensului.“

Émile Faguet consideră că lectura comportă trei personaje: autorul, cititorul, iar criticul este mediatorul. Cititorul, lectorul îndeplineşte trei funcţii: performarea, evaluarea, cooperarea. În primul caz, lectorul are sarcina de a înţelege, „de a afla ce vor să spună, semnificanţii, ceea ce se traduce prin decodificarea semnelor şi interpretarea lor“; în al doilea caz, lectorul evaluează, ia atitudine faţă de textul pe care îl performează, din punct de vedere afectiv şi axiologic; în cel de-al treilea caz, este vorba de o funcţie cooperativă a lectorului care decurge din primele două.

Eugen Heroveanu observa faptul că menirea cărţii nu este numai de a ne informa, de a ne îmbogăţi cunoştinţele, de a ne mulţumi sufletul, ci şi de a ne stimula gândirea, cele mai bune cărţi fiind de altfel cele care dau mai mult de lucru spiritului, imaginaţiei şi facultăţilor noastre afective. La rândul său, Faguet remarca faptul că „a şti să citeşti e o artă şi există o artă de a citi“, iar „arta de a citi este arta de a gândi plus încă ceva.(…) Trebuie să gândeşti şi să citeşti încet, pe îndelete, cu prudenţă, fără să te grăbeşti, făcându-ţi mereu obiecţii, atât ţie, cât şi autorului.“

Nicolae Iorga a afirmat, de asemenea, că „A citi fără a gândi este a mânca fără a mistui. Spiritul dă afară tot ce nu poate apropia prin munca propriei gândiri“.

Nicolae Balotă sublinia în lucrarea sa „Arta lecturii“, faptul că lectura poate să devină un mod de a fi şi că arta lecturii năzuieşte spre producerea unor forme noi. Evident, aceasta depinde de fiecare lector în parte.

Mihai Eminescu spunea: „Citeşte! Citeşte mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini din care vei întocmi înţelesul şi filosofia vieţii.”

O tipologie a lectorilor ar include: lectorul „alter ego“ – primul cititor al rândurilor pe care le scriu acum sunt eu însumi (lectura coincide aproape cu elaborarea scriptică, iar elaborarea scriptică se transformă în lectură); lectorul vizat – destinatarul (este cel pe care îl are nemijlocit în vedere emitentul unui text); lectorul prezumtiv – numit de unii şi ideal (este cel pe care autorul îl revendică fără a-l cunoaşte, este cititorul pe care şi-l imaginează poetul neînţeles, reprezintă, de obicei, o proiecţie a narcisismului auctorial, un construct fantasmatic de substituţie); lectorul virtual – numit şi implicit sau model (este un construct abstract cu rolul de a prestructura potenţialităţile semantice ale textului); lectorul înscris (este cititorul reprezentat „în carne şi oase“ în text); lectorul real – empiric (este cititorul propriu-zis).

Putem spune că pentru fiecare individ, lectura poate avea o semnificaţie aparte. Sunt relevante în acest sens afirmaţiile pe care diverse personalităţi le-au făcut în legătură cu această temă.

Descartes considera lectura „ca o strălucită conversaţie cu cele mai oneste spirite ale trecutului“, Goethe nota: „Am ajuns aproape la 80 de ani, citesc mereu, dar nu pot spune că ştiu multe şi nici că ştiu să citesc“, iar pentru Borges, lectura constituia „o formă a fericirii“.

Un proverb latinesc spune că „Cine notează citeşte de două ori“. Căci lectura nu înseamnă doar pricepere şi înţelegere, conectare la universul de idei al cărţii ci, în acelaşi timp, presupune fixarea informaţiilor pentru o regăsire ulterioară. Notele personale fac parte din tehnica muncii intelectuale, ele contribuie la disciplinarea procesului de lectură şi studiu. Este vorba de o deprindere de a recepta într-un mod critic şi de a sintetiza conţinutul.

O problemă care s-a pus întotdeauna atunci când este vorba de cărţi şi de lectură este cea a selecţiei. S-a vorbit de cărţi a căror valoare universală şi permanentă nu ne permite să le ignorăm.

Din cele mai vechi timpuri, o serie de personalităţi din diverse ţări (Anglia, Italia, Franţa) au încercat să realizeze liste cu cele mai bune cărţi din lume. Şi la noi în ţară s-au întocmit astfel de liste, una fiind realizată chiar de Ion Heliade Rădulescu.

Eugen Heroveanu s-a ocupat, de asemenea, de acest aspect. El notează: „iată, lucrările pe care cred că orice om care citeşte, e dator să le cunoască dacă nu să le şi aibă în biblioteca sa: Biblia, Homer, Platon, Tacit, Virgil, Dante, Shakespeare, Cervantes, Molière, Racine, Pascal, Schiller, Goethe. (…) Iată acum şi o listă complementară, –  şi minimală –  de cărţi, pe care orice român e dator – ca român – să le citească şi să le aibă: Cronicarii (în special Costineştii şi Neculce), Grigore Alexandrescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu“.

Se poate observa că aceste două liste au în vedere în principal domeniul literaturii şi se limitează la scriitorii consideraţi de valoare la începutul secolului al XX-lea, lucru de înţeles dacă ne gândim când au fost întocmite aceste liste.

În ceea ce priveşte domeniul filosofiei, putem aminti Nota bibliografică pe care Bertrand Russell o face la lucrarea „Problemele filosofiei”:

„Cel care vrea să dobândească o cunoaştere elementară a filosofiei va constata că este mai uşor şi mai profitabil să citească unele dintre scrierile marilor filosofi, decât să încerce să obţină o imagine generală din manuale. Se recomandă în special: Platon – „Republica“ (în special cărţile VI şi VII ), Descartes – „Meditaţii“, Spinoza – „Etica“, Leibniz – „Monadologia“, Berkeley – „Trei dialoguri între Hyles şi Philonous“, Hume – „Cercetare asupra intelectului omenesc“, Kant – „Prolegomene la orice metafizică viitoare.“ “

În prezent, se vorbeşte de o a treia revoluţie pe care a traversat-o lectura, şi, anume, trecerea la suportul electronic. Lectura electronică prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje. În linii mari, se poate spune că lectura se dematerializează, ea poate înfrânge orice limitare impusă de spaţiu şi timp, dar ea cere o participare intensă, mult mai responsabilă, ea devine un exerciţiu flexibil, creator, stimulativ, este fluidă şi productivă.

În ciuda apariţiei noilor mijloace de comunicare, cele existente deja nu vor dispărea, lectura electronică nu va elimina lectura tradiţională care va continua să ocupe o poziţie deosebit de importantă în viaţa oamenilor, iar televiziunea şi calculatorul nu vor înlocui cartea tradiţională, căci aşa cum constata Paul Cornea „Lectura mediază o formă de cunoaştere specifică, indispensabilă culturii şi, dincolo de ea, însăşi existenţei sociale.”