CRONICĂ DE CARTE: „Ghilotina cu miros de scorţişoară“ de Sorin Lucaci (Editura Integral, 2014)

 

Un poet postmodern înzestrat

 

            Sorin Lucaci publică prima sa carte la 38 de ani. Este vorba de volumul de versuri „Revolta îngerilor”, 2009, urmat în 2012 de volumul „În burta grasă a peştelui de duminică”, Paradoxul literar e că un poet de-o rară modestie şi-o emotivitate surprinzătoare a avut răbdarea să-şi verifice autenticitatea, măcar că poemele sale, apreciate de critica literară adeseori la superlativ, se remarcă printr-o „hiperluciditate” a „unei poezii elaborate şi complexată de marile teme”, cum remarca confratele său Liviu Ofileanu, cu care navighează în aceeaşi barcă a unei poezii moderne, aproape tiranice. Aceasta în vreme ce marele critic de poezie Gheorghe Grigurcu notează pe coperta a patra a plachetei de versuri Ghilotina cu miros de scorţişoară (Editura Integral 2014): „Ritualic tărăgănat, de-o melancolie fără scăpare cum un bocet străvechi, poezia lui Sorin Lucaci e o dovadă a permanenţei temelor mari şi a capacităţii unei vocaţii lirice adecvate de-a se cufunda în valul lor”.

DSCN5570

            Patruzeci de poeme adunate între coperţile unei plachete elegante, pe care cititorul o poate lua în buzunarul unei haine, te invită la o lectură aşezată, răbdătoare pentru a absorbi acele fulguraţii ale unui text ce-şi exersează dramatismul nu de puţine ori greu de suportat, anunţat încă din prima poemă „sub pământ s.r.l.”: „Dragii mei concitadini/ acum vă vorbesc dintr-un sicriu cu redingotă şi joben/ sau din blana unui viezure mort de spaimă/ nu sunt nici mort nu sunt nici viu/ înjumătăţesc ziua cu noaptea şi beau un răsărit de absint/ e bine aici sub pământ”.

            Lucaci nu vorbeşte dintr-o lume a tenebrelor, ci din una teribil de reală care-i provoacă nu doar dezgustul, cât mai ales spaima: „uneori îmi vine să arunc cu pietre în pereţii caselor prăbuşite/ (…)/ uneori îmi vine să sparg geamurile unor ferestre inexistente/ să scuip răutatea atavică într-o fântână/ (…)/ uneori îmi vine să plâng şi să urlu,/ dar în faţa copiilor nu poate fi decât/ un semn de slăbiciune sau de neputinţă”. Este desigur ceva din întâlnirea nemiloasă a inocenţei lumii cu grotescul cotidian, uneori înfăţişat sub chip de „apocalipsă”, în faţa căreia omul, înafara unui strigăt de disperare, ca cel al poetului, trăieşte nepăsarea celorlalţi şi neputinţa, odată cu ingratitudinea inconştienţei, iar poetul supus acestor imense presiuni cotidiene i se pare că se metamorfozează dramatic, dedublându-se: „în trupul meu locuieşte un alt trup la fel de singur/ (…)/ ca două armate aliate într-un război rece”.

            Cititorul poeziei lui Sorin Lucaci va constata devreme acea diversitate de teme şi de mecanică a exprimării, nefirescul căpătând accente caricaturale, ba chiar sarcastice transmise în haina unei metafore nu de puţine ori halucinante: „femeia cu părul roşu ţine în braţe un poem mare/…/ îl plimbă prin tot oraşul” sau: „pentru tine aş fi în stare să incendiez guadalajara/ aşa cum nero a incendiat roma”. Nu e un amestec de stări incidentale în poezia lui Lucaci, ci un „amestec” voit, lucid construit ca în poemul Iernile cu tata, în finalul căreia ambiguitatea despre rolul poetului în societate şi rostul poeziei exprimă aceeaşi derivă: „dar îţi spun cu mâna pe inimă că poezia poate deveni/ un exerciţiu de existenţă/ poezia poate deveni o tehnică de supravieţuire/ poezia poate deveni cea mai tare combinaţie”.

            Condiţia umană, în multitudinea înfăţişărilor ei, trece prin acelaşi filtru al unei sensibilităţi însoţită de luciditatea dureroasă, amăgirile derulându-se la nesfârşit în cascade, precum un cadou visat din copilărie, primit la maturitate cu bucurie sub forma unui surogat, ce-l face pe poet să afirme în titlul unui poem din partea a doua a plachetei: „viaţa noastră curge ca o bere nefiltrată într-o cârciumă fără ferestre”, tot aşa cum cineva ar face „planton într-un cimitir fără morminte”. E un mod absolut original cum Sorin Lucaci cultivă absurdul în poemele sale, cu o nonşalanţă aproape deşănţată, dacă nu scandaloasă, ca să citez ceva din observaţiile lui Horia Gârbea asupra poeziei lui Lucaci. Apoi, acea plastică incitantă ce-o descoperim în varietatea vizuală, dinamică şi nu de puţine ori olfactivă precum „un fum violet de ţigară”, „într-un siloz de icoane nevrotice” „strângând în dinţi propria neputinţă”.

            Ironia şi autoironia fac parte din recuzita scrisului lui Sorin Lucaci, descoperite încă din titlul plachetei: „aşteptând ghilotina cu miros de scorţişoară”, în titlu lipsind verbul: „am un chef nebun de scris în seara asta, îţi spuneam/ din fotoliul în care mă cuibărisem ca o pisică grasă birmaneză/ am consumat topuri întregi de hârtie” (…) „scriu până la epuizare/ şi adorm într-un târziu cu ţeasta pe caldarâm”, o imagine a unui cerşetor orb sugerându-i: „prin pălăria orbului îţi faci loc să ieşi în lume/ să-ţi aeriseşti buzunarele pline de iluzii…”

            O anumită delicateţe întâmpină mereu cititorul în întreaga poezie a lui Sorin Lucaci, acea undă firavă a bucuriei trăirii, a faptului diurn, într-o lume grav destabilizată, care şi-a pierdut reperele morale. Poetul nu propune o eventuală salvare din marasmul existenţial, cât sesizând formele dezastrului, ba chiar absorbi din eter acea vitalitate necesară supravieţuirii, conştiente.

Altfel, o poezie matură, o voce personală în plină afirmare.

Cornel Nistea – Revista „Discobolul“, Alba Iulia

 

 

One thought on “CRONICĂ DE CARTE: „Ghilotina cu miros de scorţişoară“ de Sorin Lucaci (Editura Integral, 2014)

Lasă un răspuns la alexa gavril bale Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *